Lilypie - Fifth Birthday

Lilypie - Second Birthday

joi, 27 aprilie 2017

Revenire în forță

Presupun că mama are întotdeauna dreptate. A mea. Poate, prin extensie, mi se aplică și mie, în ceea ce privește mămiceala.
Ce-am vrut să spun?
Că azi mă simt deosebit de bine. La început mi-a fost rău, nu credeam că ziua asta poate să îmi aducă nimic altceva decât tristețe și sentimentul de neadecvare obișnuit în ultima vreme.
Pe urmă am pus mâna să scriu ceva - ceva plin de venin, de aluzii, de figuri de stil gen ”ești o imbecilă, dar nu am voie să spun așa pe șleau, că nu am chef să îți plătesc nici un ban obligată de Justiție, așa că mă exprim politicos cale de 3 pagini ca să ajungi singură la această concluzie”. Dacă știam că mă voi simți atât de bine aș fi scris demult mizeria asta. E tare, frate! Me rocks! Crez chiar că mi-am ratat o carieră promițătoare în drept, deși n-am cochetat niciodată cu ideea.

Cineva are ceva cu pruncul meu. Nu știe încă ce monstru a zgândărit. De fapt, abia în timp ce scriam mi-am descoperit și eu monstrul interior... Sunt deosebit de încântată de cunoștință! Aștept cu nerăbdare colaborările noastre ulterioare - că vor mai fi destule.

duminică, 19 martie 2017

Perle, perluțe (6)

Încearcă să repete după mine:
- Poțoc! Ești un poțoc mic! (pe ardelenește, șobolan).
- Țiococ!
- Poțoc!
- Nu sunt așa ceva!

- Sunt un dinozaur mic! urla minorul.
- Aha... si eu? intreb.
Se uita la mine cu multa, multa dragoste:
- Tu esti un dinozaur maaaaare!
Multumesc pentru superba apreciere!

- Vreau o cochilie de melc.
- Bine, sa vedem de unde putem face rost. Si tu? il interoghez pe frate-sau.
- Eu vreau o cochilie de mamaruta!

Mergem sa cumparam pantofi pe incercate - o placere de care m-as scuti, dar nu-i posibil. Copiii se planteaza in fata ecranului din magazin, eu aleg pantofii de incercat, incalt, descalt, motivez pruncii sa umble cativa pasi in noii pantofi, transpir, iar aleg pantofi. In sfarsit, gasesc pentru amandoi ceva decent si potrivit ca marime, pfui, norocul meu. Plecam, baieti! 
In momentul ala cel mare arunca o privire la pantofii din mana mea, exprimandu-si speranta ca-s pentru frate-sau. Cand afla ca sunt pentru el, incepe sa urle. Avand in vedere ca trecusem oarecum de varsta tantrumurilor, ma surprinde pe picior gresit. 
- Bine, dar ce au astia, de ce nu ii vrei? Ca doar iti sunt buni.
- Sunt albaaaaastri! urla pruncul.
- Doh, vrei alta culoare? 
- Daaahhaaaa!
Mai erau disponibile variantele verzi si maro, oribile in opinia mea, dar sa lasam copilul sa isi aleaga singur pantofii, doar e destul de mare...
Imi ia pantofii albastri din mana, ii duce inapoi la raft si se intoarce cu o pereche roz cu sclipici.
- Astia sunt pantofi de fetita, zic eu neinspirata.
Urlete de tristete adanca. Daca ar fi pui de lup, l-ar lauda toata haita. Fiind pui de om intr-un magazin de pantofi plin cu dame, ne alegem cu priviri piezise.
- Uite, si tu si fratiorul tau aveti pantofi verzi sau albastri, sau cu McQueen, sau rosii... dar roz poarta doar fetitele. 
- Eu nu fetita, pantofi roz! se apara minorul, incaltat deja cu ceva cipici cu unicorn si printesa, roz de ma lua cu ameteala. Frate-sau mai mare ii urmeaza exemplul. 
No bun. In concluzie, am ajuns acasa cu pantofi cu Elsa, pantofi roz cu inimioare si sclipici si o pereche de papuci de casa cu ponei pentru mine. 
Si da, pe ai mei ii pastrez, pe ceilalti ii voi schimba pe furis cu niste incaltari normale de baieti :). 

joi, 16 martie 2017

Tot din gardă

Vine salvarea, aduce un pacient tânăr pe targă. Suspect de apoplexie. Boah, mă enervez direct, că nu aveam loc pe terapie intensivă, ceea ce știau și paramedicii. Mă rog, îl descarcă la noi în "primiri urgențe", pun monitor, luăm tensiune...
Om cam de vârsta mea, transpira abundent în 3 straturi de tricou-bluză-hanorac matlasat. Întreb ce-l deranjează, ce simptome are. Până să răspundă, văd alergând pe hol un nene cărunt, pe la 70 de ani, nevrozat de zici că-l fugăreau talibanii, urlând ca un apucat "Unde e copilașul meu?".
Pfui, acum am și psihoză acută de tratat. Cum nu era decât 02:30, o plăcere. Mai ales că psihiatrul de gardă doarme ca un pui, până răspunde ăla la telefon și se gândește dacă îmi ia sau nu pacientul, se face mâine.
Asistenta îl interoghează pe nenea, era tatăl tânărului din urgență. Tânăr, adică bine peste 30. Când își vede "copilașul", se repede la el și începe să îl pipăie peste tot, întrebându-l dacă e bine. Până să mă minunez eu și să aflu dacă tinerelul aparține vreunei minorități culturale mediteraneene, pe același hol scena se repetă identic cu o tanti de vreo 70, gata să se prăbușească, roșie la față, dispneică, agitată. Evident, mama coconului.
Cu cei doi părinți îngrijorați alături, dau să examinez pacientul, revenind la întrebarea centrală, cea a simptomelor. Cei doi încep să îmi explice concomitent ceva, "puiul" tace, făcând o impresie suferindă. Cum nu înțeleg nimic, îi rog politicos sa taca. Stupoare, foiala, nemultumire nedisimulata. 
Super suferindul pacient imi spune cum ca lui ii transpira picioarele. Nah, ok, si mai departe? 
Mai departe, nimic. Asta era problema, ca ii transpirau picioarele. Si i se parea ca ii tremura putin, si a chemat salvarea crezand ca are apoplexie, si vrea pe loc sa fie vazut de un neurolog, de un cardiolog si sa 'primeasca' un MRT.
Simteam ca ma ia cu racori. Zic, ok, jos sosetele, sa vad picioarele alea care tremura.
Nu, el nu da jos sosetele, nu vede nici un motiv pentru care sa ii cercetez eu picioarele, ca el stie ca nu din cauza sosetelor transpira. 
Cat pe ce sa ma loveasca pe mine apoplexia. 
Aplic regula de 3 simpla: 3 respiratii adanci, luat de la capat cu lamuritul politicos al pacientului. Ala, nu si nu, ca el nu descalta sosetele. Se mai baga si mami puiului, daca nu pot sa il las incaltat, ca ii e frig. Imi venea sa o bat: nu spusese mai inainte 'puiul' ca II TRANSPIRA picioarele? Da, zice ea, poate de la frig... 
Trec la artileria usoara: refuza examinarea, il trimit acasa nediagnosticat. 
Oh, zice mami, dragul meu, lasa pe doamna doctor sa se uite la picioarele tale, daca asa vrea, mai bine stai o noapte aici pana se clarifica problema, pe terapie intensiva...
Mie imi da cu virgula (chiar daca nu aveam paturi pe terapia intensiva): 'puiul' nu avea practic nimic de internat. Fac ceva analize de rutina, nu descopar nimic nici acolo, pun diagnostic de 'posibila somatizare a unei afectiuni necunoscute', diagnostic diferential prostie crunta. Insosetatul inca nu voia sa se desparta de  sosete, desi n-a avut nimic impotriva restului examenului clinic. 
Tati se face cam palid, surprind eu cu coada ochiului... respira cam greu, cauta un scaun... Mami si puiul dau inainte cu simptome inventate... tati se aseaza in sfarsit pe scaunul eliberat de mine, ofteaza si pica la podea ca lemnul. Insosetatul incepe sa urle: 'taticul meu, taticutul meu, ce ma fac eu fara tine?'. Mami tipa ascutit. Se aduna cele trei asistente, punem pe tati in pozitie, aducem defibrilatorul, ma rog, de-astea, de urgenta, fara sa luam in seama restul trupei de urlatori. 
Pe scurt, tati a facut un atac vascular cerebral, de a trebuit sa il transfer cu sirena si medic la neurologie (va amintiti, nu aveam paturi pe intensiv, si de fapt nici posibilitati de diagnostic imagistic la 02:50). 
Undeva pe la 4:00 raman din nou cu mami si puiul, uitati intr-un colt. Zic, nah, poate vreti sa mergeti dupa salvare, sa vedeti ce e cu tati. Nope, zice mami, puiul ramane aici pentru investigatii, eu iau un taxi (cale de vreo 30 de km, costa ceva in Germania), puiul oricum nu are permis de conducere, ca e prea firav sa faca scoala de soferi. Firav, da, la 1,90 si ca. 110kg... 
In concluzie, am internat 'puiul' pentru investigatii pana a doua zi pe lumina, cand Oberarzt i-a pus frumos in vedere ca urmatoarele investigatii vor avea loc la psihiatrie. Atunci, brusc, au incetat sa ii mai transpire picioarele si a constatat ca isi poate suna mamica sa il culeaga cu taxiul... sa-l duca acasa, presupunem noi. 
Nu mult ne-a fost dat sa presupunem, pentru ca am fost sunati de la sectia de neurologie a celei mai apropiate clinici universitare cu rugamintea sa trimitem prin fax scrisoarea de externare a puiului, care se gasea acum la ei in urgenta pentru ca... ii transpirau picioarele.

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

De prin gardă adunate...

A fost odată ca niciodată o gardă de-a mea la preaminunatul spital nou...

Se mai întâmplă să decedeze vreun pacient. Asta-i viața și boala. În spitale mai ales. 
Deci am gardă, am un pacient decedat. Anunț familia, vin oamenii să își ia rămas bun. Logic, punem paravane în salon, să aibă puțină intimitate. Le zic că pot să rămână cât au nevoie, condoleanțe, din astea. 
Pe hol mă prinde sora șefă, dacă am văzut decesul - bifat. Și rudele? Văzut, bifat, vorbit, toată procedura. 
Că ea are nevoie de salon, că avem internare. Spitalul, după știința mea, nu prea plin. Mă uit pe plan, internarea o puteam face în trei saloane diferite.
Asta, nu și nu, că ea are nevoie de salonulă ĂLA, de locul sărmanului mort, și anume ATUNCI, pe loc. Mă uitam la ea, gândindu-mă că i-a sărit vreo doagă. Wtf, chiar nu e responsabilitatea mea să mut paturi ca să îi eliberez ei salonul. 
Nu, că ea ce să facă, unde duce mortul? Doh, procedura zice să îl țină în salon sau undeva pe secție minim 2 ore, dacă nu cumva 4. Și apoi la morgă. În continuare mă holbam la ea, neștiind ce vrea exact de la mine. 
Nu, că ea nu are unde să țină mortul două ore. Deh, ia-l acasă, cucoană, nici eu nu îl pot băga în buzunar. 
Că primirea urgențe e plină cu UN pacient, altfel l-ar fi dus acolo. 
Că secția vecină nu are paturi libere.
Că... 
Deja nu o mai ascultam. 
Că ea duce patul în biroul medicilor - al meu, adică. 
Mie îmi dădea ceva cu multe virgule, la o analiză mai atentă. Adică, prin birou se întâmplă să avem nevoie de telefon, computer, dulapuri cu diverse, deh, ca medicii. Plus că urma raportul de gardă în biroul respectiv. Adică, sărmanul mort singur nu deranja pe nimeni, dar cu cele 7 rude adiacente, mai greu să faci raportul în mod optim. 
Relativ în stare de șoc, intru să fac internarea. Și mă apucă un râs din ăla isteric când mă gândesc la mutatul decedatului în birou, de nu știa sărmana asistentă ce-am pățit. În fine, îi povestesc pe scurt și pe șoptite, ăleia îi sare țandăra că așa ceva e nemaiauzit și imbecil, și de ce n-am zis eu că nu, biroul nu e morgă? Nah, în primul rând pentru că efectiv m-a șocat tanti șefa, în al doilea rând pentru că evit să mă cert pe hol, în al treilea rând pentru că soluția ei la o problemă inexistentă era absurdă. 
Asistenta a ieșit un minut, apoi a revenit să facem internarea. Între timp aud pe coridor mutat de paturi, deschis de uși, fâțâială și agitație.
Când am terminat, m-am dus în birou să văd cum îl redecorase sora șefă cu decedatul. 
Din fericire, celelalte asistente au organizat eliberarea unei alte încăperi, despre existența căreia eu habar nu aveam, soluție evident mai decentă decât cea propusă de tanti șefa lor. 
La raport, îi povestesc lui Obi (Oberarzt) toată scena - s-a prăpădit de râs, colegii și mai și. 
După raport, întreabă sora șefă la ce glumă bună am râs atâta când de fapt trebuia să ne ocupăm de povestit radiografii și proceduri?
N-am mai știut care încotro să o zbughim.

miercuri, 4 ianuarie 2017

Perle, perlute (5)

Copilul mic mănâncă ficat (yep, există copii care mănâncă ficat!):
- Ah, ce pește bun!

Sughite și se agită:
- Mami, am făcut oac!
- Cred că ai o broască în burtică, glumesc eu.
Sughite din nou și conchide, victorios:
- Doi oaci!

Cel mare a adormit la mine în pat. Undeva către miezul nopții s-a întors frate-său de la buni din pat.
- Mami, spune-i să plece, aici dorm eu! a venit replica. Noroc că s-a întors pe cealaltă parte și dus a fost în lumea viselor.
Să fi fost cam trei, micul începe să urle brusc după lapte. Evident că-și trezește fratele, care o zbughește rapid în pat la buni, cu scuza că micul face multă, multă gălăgie ("nu-i prea frumos din partea lui, mami, să știi!"). Deh, știam...
A doua zi, buni povestește că s-a trezit pe întuneric, s-a mișcat în pat și din beznă a venit întrebarea:
- Da' tu cine ești?
Morala: chiar dacă e marți, de Belgia nu suntem siguri :).

- Mașinuțe mocăciun, bombăne micul.
Mortăciuni? Cărbuni? Mașinuțe de serie nouă?
- Mocăciun aduce mașinuțe! insistă pruncul personal.
Ah, Moș Crăciun...

"Ich bin der kleine Nikolaus", recită micul din ceva auzit la grădiniță.
- Credeam că pe tine te cheamă Iepurino, îl tachinez.
- Nu, Nikolaus, zice el.
- Aha. Și Iepurino al meu unde e?
- Aici, mami, io sunt.
Are dublă personalitate?



sâmbătă, 24 decembrie 2016

De Crăciun

Ne-a găsit gripa. Pe noi, adulții. Sincron. O minunăție. Două zile n-am știut de capul nostru, baby sitter a fost televizorul. Evident, a treia zi s-au plictisit copiii și de ăla, așa că am renunțat la bolit (muahaha! Că nici nu ne puteam ridica din pat azi dimineață). 
N-am gătit, n-am curățat, n-am înnoit nimic, pur și simplu am montat bradul, să nu rămânem fără, și eroul meu a fost la cumpărături de-alea turbo, gen pâine, lapte și ceva carne proaspătă, să nu decedăm de inaniție în caz că ne însănătoșim în weekendul prelungit. 
Ca norocul, n-am avut gardă, că nu știu cine ar fi reușit să mă înlocuiască, deh, oamenii mai pleacă pe  ici, pe colo, mai ales de Sărbători. Mi-e și frică să întreb cum s-au descurcat la spital cu trei oameni bolnavi (din 7) și doi în concediu... Ghiciți dacă avem vaccinul antigripal! Nope. Că lista cu doritorii s-a finalizat acu' o săptămână, medicul "de întreprindere" vine abia la mijlocul lui ianuarie. Gripa i-a luat-o înainte. Evident că vaccinul ar fi trebuit făcut prin octombrie, da' atunci nu se știa cine și cât plătește pentru serviciile externe de medicina muncii. La medicul de familie cică nu mă vaccinează, că spitalul e responsabil. Și cum n-am avut timp și chef să mă cert/programez/argumentez cu diverși, am lăsat-o și eu baltă, ca toți ceilalți colegi - normal, dacă ești medic, îți asumi riscurile. Bine că-i doar gripă și nu Ebola. 
Cel mai rău îmi pare că a trebuit să dezinvităm invitații de Crăciun. Pe motiv că Moșul are doar gripă în sac... 

vineri, 30 septembrie 2016

Perle, perluțe 4

- Vreau pisicile 'tocate (Aristocrate).

- Micuțul Bula...
Wtf? Doar se uită la Mickey Mouse! Era Hibiscus Hula (don't ask!)

- Azi mâncăm Ridiche!
- Ridiche???
- Bridiche, se corectează copilul.
- Ulrike? încerc eu să ghicesc.
- Mami, nu Ulrike, Bridiche!!!
Na, ok, habar nu aveam cum o cheamă pe tanti. Întreb cu următoarea ocazie - era Brigitte :)).